minunata lume nouă a lui Aldous Huxley

„Utopiile ne apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri. De aceea în vremurile noastre ne aflăm în faţa unei întrebări destul de chinuitoare: cum evităm înfăptuirea lor definitivă?” spunea filosoful rus Nikolai Berdiaev. Tot aşa începe şi Aldous Huxley periplul din cartea sa pe care, cu mult cinism, o numeşte „Minunata lume nouă”. Este aceeaşi carte pe care fiecare dintre noi o aşează, după ce a parcurs-o cu sete până la final, „încet, încetişor, fără grabă, ca două ace de busolă”, pe cel mai ascuns sertar al bibiliotecii.

O minunata lume nouă în care trăiesc astfel de oameni, precum Linda, Lenina, Sălbaticul sau Bernard Marx nu este atât o distopie, cât o previziune. Este o dramă, dar cu un important suport ştiinţific, legată de potenţialul evolutiv al civilizaţiei. Este încă o expresie vie a crizei modernităţii, în care omul este dezumanizat în numele idealurilor umanităţii. Este una dintre cele mai sarcastice arhitecturi ale unei societăţi absurde, o societate în care a fost descoperit secretul implacabil al fericirii şi virtuţii.

„Lumea e stabilă. Oamenii sunt fericiţi; capătă ceea ce vor şi nu cer niciodată ceea nu pot căpăta. Sunt înstăriţi; trăiesc în siguranţă; nu se îmbolnăvesc niciodată; nu se tem de moarte; voioşi, nu le pasă de patimi şi de bătrâneţe; n-au mame şi taţi care să-i necăjească şi să-i sâcâie; n-au soţii, ori copii ori iubiţi, ori iubite care să le stârnească sentimente puternice.”

Toate acestea se află pe un singur taler al unei balanţe echilibrată cu extrem de multă grijă. Succesul talerului în această lume este atât de mare încât întrebarea care se naşte intuitiv în interiorul fiecărui cititor, „Cu ce preţ?”, nu-şi mai are locul în societatea cea nouă.

Aşadar, aruncate asemenea unor obiecte nefolositoare în pivniţa unei lumi groteşti, stau, pe celălalt taler, valori fără de care considerăm că oamenii n-ar exista. Valori precum familia, dragostea, libertatea, plăcearea conştientă. Valori precum posibilitatea de a alege.

Toate acestea, înlocuite de hipnopedie (o modalitate pedagogică prin hipnoză), soma (un halucinogen acceptat şi chiar respectat de societate), decantări (alternativa naşterilor) sau condiţionarea tuturor cetăţenilor, îşi pierd însemnătatea şi sunt refuzate de realitatea cea nouă, o realitate fără valori, fără Dumnezeu, pur şi simplu dezumanizată. O realitate în care nici măcar personajul cel mai conştient nu poate percepe dimensiunea libertăţii.

Huxley reinventează, în această fantezie perioculoasă, toate reperele fără de care un om nu poate gândi lumea. Societatea imaginată este plasată pe altă axă temporală, având un sistem de referinţă industrial, anul lansării automobilului Ford, model T. Înlocuirea lui Hristos cu „divinul” Ford nu este lipsită de semnificaţie pentru că, în această lume, puterea ştiinţei şi a tehnologiei a devansat religia.

Deşi ultima cărămidă a universului lui Huxley a fost pusă în anul 1932 (după Hristos), acesta este în continuare imperceptibil până şi pentru oamenii cu aproape un secol un plus de experienţă tehnologică.

Cu toate acestea, o astfel de tablă de şah sinistră, în care cei care o compun sunt convinşi de perfecţiunea ei, în care un alt pion nu poate nici măcar pătrunde şi în care această recenzie cu siguranţă nu ar avea niciun efect, o astfel tablă de şah este absolut necesară oricărei colecţii de jocuri.

Acest text a apărut în numărul 3 al revistei “Student Times“.

o întâmplare ciudată la miezul nopţii

O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii este, în primul rând, o viziune extrem de interesantă despre utilitatea şi nevoia de repede şi certitudini. Aici, polisemantismul şi ambiguitatea sunt respinse categoric, întrucât creează blocaje.

Volumul lui Mark Haddon, îl are în centrul său pe Christopher, un băieţel care suferă de autism, însă introspecţia personajului principal este realizată la un asemenea nivel încât nu-ţi poţi da seama dacă Haddon sau chiar Christopher este autorul rândurilor pe care le citeşti.

Iată de sunt bun la şah, la matematici şi la logică, fiindcă cei mai mulţi oameni sunt aproape orbi şi nu văd majoritatea lucrurilor, astfel că în mintea lor rămâne destul spaţiu, care e umplut cu lucruri fără nicio legătură unele cu altele şi de-a dreptul prosteşti, cum ar fi „mă tem să nu fi uitat aragazul aprins”.

Liniaritatea universului lui Chirstopher, gândit în totalitatea matematic şi logic, impune o viziune reală despre o alternativă mai prietenoasă şi mai utilă pentru stilul de viaţă pe care noi, cei care ne considerăm normali, credem că îl ducem.

Dar mulţi oameni sunt leneşi. Ei nu se uită niciodată la lucrurile din jur. Ei fac ceea ce se cheamă ricoşeu [...] iar informaţia din mintea lor e foarte simplă.

Deşi majoritatea oamenilor îşi doreşte să să asimileze şi să înţeleagă metafora, Christopher o respinge agresiv, preferând gândirea analitică, pe care o consideră liniştitoare. Limbajul nu este însă singurul lucru care îi complică universul.

Înţelepciunea sugerată a personajului te conduce şi te obligă să accepţi ca alternativă mai bună această lume în care valorile tale îşi pierd din însemnătate. Christopher refuză comunicarea, conform definiţiilor noastre, refuză atingerile şi îmbrăţişările, iar manifestările de afecţiune îi creează crize şi blocaje. Reperele acestei lumi, impuse de el, nu sunt, în niciun caz, sentimentele.

Deşi, în aparenţă, acestui univers nu-i lipseşte nimic, întrucât gândirea matematică nu poate genera echivoc, Christopher face cunoştinţă cu prima situaţie limită pe care, nu doar că nu o poate înţelege, dar nu o poate accepta: moartea.

Deşi filtrată pentru lumea lui, asemenea unui joc de-a detectivul, această încercare de a găsi certitudinea motivului şi cauzei morţii îi deschide lui Christopher noi orizonturi pe care nu le poate înţelege şi îl apropie pe acesta, la un nivel periculos, de o lume pe care nu o poate accepta, de o serie de valori pe care nu le cunoaşte şi le refuza: lumea noastră.

Chiar dacă am putea rămâne cu impresia că O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii ne aduce pe noi mai aproape de lumea unei boli psihice relativ necunoscute, autismul, de fapt autorul încearcă să descopere care este limita pe care o pot atinge aceste persoane, încercând să se integreze în lumea noastră. Romanul nu încearcă, deci, să ne familiarizeze pe noi cu o altă concepţie despre lume, ci îl apropie, cât poate de mult, pe Christopher, de lumea noastră, aparent normală.

Poate fi considerat un volum de critică socială, ori un roman psihologic, însă maniera în care autorul reuşeşte să prezinze ironia absurdă generată, pe alocuri, de intersectarea celor doua lumi, te obligă să nu te desprinzi de carte până la ultima pagină.

Compabil cu „Let me hear your voice”, al lui Catherin Mauice, romanul te apropie subtil, şi totodată emoţionant, de o întrebare încă fără răspuns: cum putem înţelege lumea din jurul nostru ?

Acest text a apărut în numărul 2 al revistei “Student Times”.