Home > de la oameni., de la ziar. > batrânul cu amintiri infernale

batrânul cu amintiri infernale

Ioan Gheorghe (88 de ani) a trăit pe viu epopeea sângeroasă a secolului XX. „O viaţă cu blestem din faşă“, aşa rezumă veteranul poate cel mai lung drum de la „Georgică“ la „moş Gheorghe“. Ioan Gheorghe a aşezat pe hârtie aproape nouă decenii prin care a trecut mai mult în genunchi. Patru volume, 18 capitole şi nici pe departe de ajuns. Manuscrisul său n-a ajuns însă la nicio editură.

Pe strada Soarelui din oraşul Giurgiu stă ascuns un muzeu cât secolul XX. La intrare nu taie nimeni bilete, iar poarta ruginită se mişcă greu. De 58 de ani, nu-i trece nimeni pragul. Înăuntru, istoria se compune din amintirile unui singur om. În cele două camere care au mai rămas în picioare din casa veche de 104 ani a lui Ioan Gheorghe, fotografiile de pe pereţi vorbesc mai mult decât orice istoric. Fără statistici sau analize detaşate, dar cu luciditatea şi memoria celui care a luptat mereu în prima linie a unui război ce nu încape în niciun manual, războiul cu moartea.

Pe Ioan Gheorghe, secolul XX l-a numit, pe rând, „Georgică“, „Johann Georg“ şi „moş Gheorghe“ iar soarta l-a purtat prin toată Europa, cu arma în mână. O parte din el încă mai luptă pe acel front, noaptea, când la patul construit dintr-o scândură şi o pătură nu se uită nimeni. Pentru el, „al Doilea Război Mondial“ e o denumire prea cinică pentru a putea rezuma zilele acelea lungi în care nici măcar fotografia mamei din buzunarul de la piept nu era în siguranţă. „Comunismul“ nu înseamnă mai mult decât a fi prizonier în propria viaţă, iar democraţia încă nu are o definiţie, pentru că nu i-a adus nimic. Lui Ioan Gheorghe îi e frică să pună punct. Concluziile sunt prea sinistre şi prea simple: „destin, ghinion, viaţă ratată…“

„Viaţa unui om“, cum îşi numeşte Ioan Gheorghe povestea adevărată, nu începe cu „a fost odată ca niciodată“ deşi, spune el, poate ar trebui. Amintirile lui, încă insuficiente pentru a descrie adevărata patimă, sunt martorele unei bătălii fără sfârşit care acum a intrat într-o altă etapă, pe câmpul de luptă al superficialităţii modernilor: „Nu ştiu cum puteţi voi să scrieţi, în două pagini de ziar, «viaţa unui om», când mie nu-mi ajung săptămâni să povestesc.“

Blestemul Marioarei

„Jurnalul“ lui Ioan Gheorghe începe tot în război, în primul Război Mondial. „Tatăl meu era la centrul de recrutare, la Iaşi, cu refugiaţii de acolo. Cavaler fiind, a curtat-o pe o soră mai mare de-a maică-mii, Marioara. Ea era un pic mai urâţică, dar atunci când a văzut-o pe mama a schimbat macazul. N-a mai vrut să o ia pe Marioara şi atunci ea i-a blestemat. Blestemul acela ne-a distrus vieţile tuturor“, crede bătrânul, încercând parcă să găsească o scuză pentru destinul său.

Întrebările fără răspuns

Niciun capitol din „Viaţa unui om“ nu are sfârşit. Ioan Gheorghe a lăsat loc liber pentru explicaţiile pe care încă le aşteaptă. Istoria e scrisă apăsat, dar răspunsul la întrebarea „de ce?“ lipseşte. Bătrânul aşteaptă, aşa cum a aşteptat 88 de ani, pe cineva care să-l facă să înţeleagă de ce a văzut sicriul tatălui său atunci când avea doar patru ani şi jumătate şi de ce fost trimis în cel mai cumplit război, de partea nemţilor, tocmai la Leningrad. De ce a scăpat cu viaţă şi cu o emblemă cinică de „prizonier de război“ şi de ce România l-a aruncat din nou în aceeaşi luptă cu moartea, dar în alt loc: la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Timp de 38 de ani, comuniştii nu i-au dat niciun răspuns. În schimb, Securitatea l-a „urmărit, anchetat, interogat, prigonit, percheziţionat, închis şi arestat“. O enumeraţie sinistră, pe care democraţia nu a schimbat-o în vreun fel.

„Ai să plângi dacă citeşti!“

„Dacă ai să citeşti acest roman al meu, ai să şi plângi, dar ai să vezi şi lucruri frumoase. Îar prima parte, copilăria, cea mai frumoasă din viaţa mea, îl scoate din cărţi pe Ion Creangă. Am copilărit frumos, dar am şi muncit. Fiind băiat sărac, fără tată, trebuia să întreţin familia, pe mama şi pe fratele meu mai mic. Banii erau valoroşi atunci. Cu o monedă de 20 de bani mă duceam la băcănie şi cumpăram zahăr pentru toată familia. Bunicul meu câştiga pe zi doi lei. Din ei, a ţinut nevasta acasă şi cinci copii. Mai poţi să faci asta acum?“, întreabă Ioan Gheorghe, de data aceasta fără să aştepte vreun răspuns.

Citiţi cu atenţie această frază! Aici este rezumatul a ceea ce noi, copiii mileniului III, am pierdut în faţa calculatorului sau în spatele volanului: „În clasa a doua de liceu aveam cea mai tare echipă de fotbal. Eram fotbalagii renumiţi, făceam şah mat toate liceele. Şi desculţ jucam, că mama îmi dădea încălţăminte numai la şcoală“.

Armata fără poezii

PREGĂTIREA

Următoarele „capitole“ nu mai încep cu flori şi poezii. „Georgică“ a crescut şi viaţa a început să-şi arate, isteric, colţii. Periplul începe cu doar câteva cuvinte, o alegere pe care tânărul Ioan Gheorghe trebuia să o facă: Şcoala de Ofiţeri Activi de Infanterie. „Nu aveam posibilităţi să mă duc la facultate şi trebuia să continuu să fac bani ca să-mi întreţin familia. Mi-am scos un «certificat de sărăcie» şi m-am înscris la Bucureşti, la ofiţeri“, se justifică bătrânul.

Anul 1942 când în Europa mirosea a praf de puşcă, l-a găsit pe Ioan Gheorghe într-un Bucureşti străin, departe de Dunăre şi de jocurile de fotbal. „Am avut în şcoală, acolo, un ofiţer care bătea cu pumnul în piept şi striga: «Un Hristos e în cer şi unul e pe pământ» Într-adevăr, se numea Hristos. Dar un Hristos al dracu…“

Ultima lecţie pe care România i-a predat-o a fost la finalul primului an de şcoală militară, când tânărul a ieşit şef de promoţie. „M-a chemat comandantul şcolii, colonelul Cărăbuş şi a început să ţipe la mine: «Ce e taică-tău, mă?» «Domnule colonel, permiteţi-mi să vă răspund, eu sunt orfan de la vârsta de patru ani» «Păi cum să ocupi tu atunci, mă, primul loc şi eu să am fii de colonei, de generali, trecuţi după tine? Îţi schimb poziţia!» M-a trecut pe locul doi, puteam să zic ceva?“, işi aminteşte Ioan Gheorghe care, în ochii camarazilor a rămas tot „majorul“, aşa cum i se spunea fiecărui şef de promoţie.

La sfârşitul anului şcolar, în 1943, românii „aranjaseră cu nemţii să le dea carne de tun românească. Şi i-au ales pe primii 100 de elevi din promoţia noastră. Dintre toţi, numai eu am scăpat cu viaţă. Restul au îngăşat pământul european. Dar cine refuza să meargă în Germania era trimis în Rusia, ca soldat în prima linie“. Aşa că „majorul“ a acceptat. Nu ştia însă că şi acesta un alt drum, mai ocolit, cu aceeaşi destinaţie, în faţa Armatei Roşii. Johann Georg, cum îi spuneau nemţii, s-a făcut remarcat şi la şcoala din oraşul Oldenborg. „În mai 1944 chiar am instruit nemţi. Eram comandant de grupă! Cel mai tânăr ostaş de acolo avea 43 de ani. Germania nu mai avea efectiv, nu mai aveau pe cine să trimită pe front. Tot ce era apt de front nu mai avea scăpare“, ţine minte „Johann“.

Războiul, „trădarea“ şi lagărele

FRONTUL

Într-o dimineaţă din iunie 1944, trompeta care dădea deşteptarea a sunat altfel, iar lui Ioan Gheorghe i s-a pus în faţă o nouă „condamnare“: ordin de plecat pe front, cu Regimentul 6 Grenadieri, Divizia 30 Infanterie Prusacă. Bătrânul tace şi închide ochii. „Bine că am scăpat cu viaţă“, atât mai poate spune.

Pe front, ca şi când nu s-ar fi convins până atunci, Ioan Gheorghe a învăţat din nou cât de grea şi fragilă este viaţa unui om: „Eram la câţiva kilometri de Leningrad. Nemţii erau în poziţie de apărare, am încercat să intrăm, dar nu am reuşit. De la ruşi, nu auzeai o împuşcătură mai zdravănă, asta până au început să fie aprovizionaţi de americani. De atunci, am luptat numai în retragere. Tot de atunci, în fiecare zi, pe la ora 22.00, un biplan rusesc zbura pe deasupra taberelor noastre şi arunca peste bord cinci grenade mici, acolo unde vedea că e aprinsă lumina. Prăpăd făceau!“, îşi aminteşte Ioan Gheorghe. Viaţa pe front nu poate fi înţeleasă decât de cei care se trezesc şi adorm în zgomotul acestor grenade. Acolo, pe front, nu e loc de nuanţe sau metafore.

„Johann“ nu a stat mult printre camarazii săi. Politica din România l-a scos din război, fără să-şi dea seama, iar 23 august l-a făcut trădător. „La începutul lui septembrie 1944, mi-a căzut în mână un ziar german în care era un titlu mare: «Trădătorul Rege Mihai I» Am citit şi m-am dus să mă predau. M-au condamnat la moarte, dar comandantul diviziei a comutat pedeapsa în prizonierat. De acolo, am fost în trei lagăre de prizonieri la nemţi.“

În ultimul, la Wustrau bei Neuruppin, se afla la 1 mai 1945, când Armata Roşie „eliberatoare“ a deschis porţile. „Voiau să ne trimită la un centru de repatriere, dar când au aflat că acolo sunt ofiţeri şcoliţi în Germania s-au cam răzgândit. Plănuiau să ne ducă la reeducare, în Rusia“. „Johann“ îi privise deja pe ruşi direct în ochi şi ştia unde se situează omenia în sistemul lor de valori bolşevice. Aşa că a fugit, a evadat din lagăr şi s-a întors în România. Medaliile nu le mai ţinea în piept, iar la uniforma de neamţ renunţase. Era român, era Gheorghe, nu Georg. Nu ştia însă că viaţa lui va merge înainte în acelaşi stil. În anii următori, Ioan Gheorghe a scăpat de sub bătaia puştii. A fost repartizat însă la Canal, iar ochii albaştri ai agenţilor de Securitate nu l-am scăpat din vedere timp de 38 de ani.

România în Război

EXPLICAŢII SUMARE

După ce a privit, din postura de stat neutru, cum supremaţia în Europa era stabilită într-un război haotic şi după ce graniţele sale au fost retezate pe rând de URSS, Ungaria şi Bulgaria, România se aliază, în octombrie 1940, cu Puterile Axei şi intră în război de partea acestora în iunie 1941. După mai bine de trei ani de campanii militare împotriva URSS, în care soldaţii români trecuseră de mult Prutul, la 23 august 1944, România „întoarce armele“ şi trece de partea Aliaţilor. La 9 mai 1945, finalul acestui război isteric şi lung îi găseşte pe români, în ochii URSS, o pradă de război şi în ochii aliaţilor apuseni un stat duşman învins.

Acest text a apărut în ediţia din 8 august 2010 a ziarului “Adevarul”

Advertisements
Categories: de la oameni., de la ziar.
  1. No comments yet.
  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: